Genetica desfiinţează teoria evoluţiei

Cercetările oamenilor de ştiinţă din Chicago arată că diferenţele genetice dintre speţa umană şi maimuţă sunt mult mai mari decât s-a crezut până acum. Decalajul dintre cele două specii e atât de uriaş încât practic este cu neputinţă orice tip de convergenţă evolutivă între ele.




Convergenţa speciilor este imposibilă

Potrivit profesorului Yoav Gilad, ale cărui cercetări se centrează pe studierea diferenţelor genetice dintre specii, între om şi maimuţă, la nivelul informaţiei eriditare, există deosebiri fundamentale. Savantul Universităţii de la Chicago a constatat în urma unor investigaţii recente că între tipul de exprimare genetică a omului, pe de o parte, şi a maimuţei sau ale celorlalte primate, pe de altă parte, există o discrepanţă imposibil de depăşit. Este vorba de procesul de transcriere a informaţiei ereditare care diferă substanţial de la o specie a alta,chit că are la bază aceleaşi principi genetice universale bazate pe ADN.

Geneticienii ne spun că structura ADN-ului este identică cu structura limbajului. Aceasta acţionează ca un cod - un sistem de comunicare moleculară la nivelul celulei.

ADN un alfabet care construieşte un text

Cu alte cuvinte, atunci când savanţii au cercetat nucleul celulei, au dat peste ceva asemănător cu „Mihai o iubeşte pe Maria” sau „”Cristina Bea Coca-Cola”.Bineînţeles că ADN-ul conţine mult mai multe informaţii decât aceste simple enunţuri. În general vorbind, ADN-ul dintr-o celulă a unui mamifer conţine atâtea informaţii cât se găsesc în câteva mii de cărţi.

Aşa fiind, mă întreb, dacă enunţul „Mihai o iubeşte pe Maria” putea să apară spontan sau a fi fost scris de o fiinţa raţională. Ca să nu mai vorbim de codul ADN-ului.

Dar să revenim la rezultatele strict ştiinţifice ale cercetărilor. Ele probează că modul de exprimare a omului prin textul genetic se deosebeşte capital de cel al primatelor. Şi ceea ce este curios, prăpastia dintre aceste feluri de vorbire biologică nu se diminuează, ci creşte, fapt ce omoară pur şi simplu ipoteza evoluţiei. Diferenţa de text e ca între o simfonie şi un cântec de pahar.

Nu există verigi intermediare

De altfel, de-a lungul timpului, problema originii omului a generat discuţii aprinse între evoluţionişti şi creaţionişti. Potrivit celor dintâi, „homo sapiens” ar fi provenit dintr-o specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, de câteva milioane de ani, trecând prin mai multe „verigi intermediare”.

Pentru a-şi susţine ipoteza, evoluţioniştii apelează la „dovezi” paleontologice. La o analiză mai atentă s-a constatat însă că fosilele considerate „verigi lipsă” între maimuţă şi om ori erau nişte  falsuri grosolane ( paleontologia  e doldora de măsluiti), ori sunt rodul unor interpretări eronate (cazul omului din Neanderthal, considerat iniţial om-maimuţă, dovedit a fi de fapt tot un „homo-sapiens”).

Cu toate că mulţi evoluţionişti, sub presiunea realităţilor ştiinţifice, au acceptat la ora actuală faptul indubitabil că nu există fosile autentice ale „oamenilor-maimuţă”, ei mai speră încă să fie descoperite în viitor. Însă şi genetica, şi logica elementară le dă peste cap năzuinţele utopice.

Până şi cercetarea comparativă a numărului de cromozomi la  om şi maimuţă, de exemplu, contrazice teoria evoluţionistă cu privire la originea fiinţei umane. La primate, animalele cu reproducere sexuată, numărul cromozomilor, precum se ştie, este par.

46 la 48 în favoarea proiectului inteligent

Absolut toate varietăţile de maimuţe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. În urma  acestei discontinuităţi este efectiv imposibilă evoluţia continuă de la maimuţă la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici măcar cu 47 de cromozomi.

Există şi autori încăpăţânaţi, apărători ai ideilor evoluţioniste care, cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună, susţin că transformarea maimuţă-om s-ar fi realizat brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuţei. Lipsiţi de cunoştinţe solide referitoare la mutaţiile genetice, ei „uită” că la mamifere nu este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil, care să prezinte o mutaţie atât de radicală. Alţi sprijinitori ai umanizării maimuţei afirmă transformarea lentă (în milioane de ani) a mamiferului în om, concomitent cu transformarea cromozomială bruscă.

Să admitem totuşi imposibilul şi anume că, printr-o minune, o maimuţă cu 48 de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Se ridică întrebarea: cu cine ar fi putut acesta să dea naştere la urmaşi? În nici un caz cu o maimuţă: numărul diferit de cromozomi îi face incompatibili.

Ar fi fost, aşadar, necesară o nouă intervenţie miraculoasă. În acelaşi timp şi loc trebuia să apară un alt individ de sex opus, prezentând aceeaşi mutaţie. Ne vedem siliţi să împingem şirul minunilor cam departe! Şi cum evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar fi evoluat unele din altele, în marea diversitate a lumii  vii ar trebui ca astfel de „miracole” să fie destul de frecvente. În ciuda timpului îndelungat de observaţii sistematice în domeniu, până acum nici un caz de acest gen nu s-a descoperit.

Mai are rost să  căutăm ipoteticele „verigi intermediare”? Haideţi să fim serioşi! Teoria evoluţionistă nu rezistă criticii. Mai cu seamă că ultimele descoperiri ale geneticii desfiinţează pur şi simplu ipoteza darwinistă.